Nu vreau sã alunec aici în controversa politicã dintre adepţii lui Friedrich Hayek şi Milton Friedman şi cei ai lui John Maynard Keynes cãci, dupã pãrerea mea, este nevoie de o soluţie nouã, dar înãuntrul economiei de piaţã. O astfel de soluţie pretinde, însã, înainte de toate, o nouã teorie a societãţii. Vreau sã folosesc acest spaţiu pentru a o apãra, utilizând argumentarea lui Paul Krugman, din The Return of Depression Economics and the Crisis of 2008 (W. W. Nortos & Company New York, Roudon, 2009), acum celebrul premiat Nobel în economie.
Cunoscutul economist american pleacã de la observaţia cã, spre deosebire de crizele economice ale anilor treizeci, existã astãzi posibilitãţi incomparabile de intervenţie în “sistemul bancar naţional”. Aceasta, ca urmare a “garantãrii depozitelor şi a promptitudinii Bãncii Federale de Rezerve de a transfera bani cãtre instituţiile ameninţate de crizã” (p.5). Realitatea a atestat însã cã aceste posibilitãţi nu au fost suficiente pentru a preveni criza, cãci “a fost ca şi cum bacteria care cauza boli mortale, consideratã demult descoperitã de medicina modernã, ar fi reapãrut într-o formã rezistentã la toate antibioticele standard” (p.5). Iar astãzi, “boala este pe noi”: criza financiarã şi, mai nou, criza economicã, prima aducând reducerea fluxurilor financiare şi a creditãrii, a doua cauzând pierderea de locuri de muncã şi reducerea activitãţii economice în înţeles cuprinzãtor.
Ce este de fãcut? Paul Krugman face distincţia între “economia în depresiune (economy in depression)” şi “economia depresiunii (depression economics)”, ultima fiind, în fapt, abordarea care se aplicã economiei reale. El aratã cã “economia mondialã nu este în depresiune; probabil, nu va cãdea în depresiune, în ciuda magnitudinii crizei actuale (deşi îmi doresc sã fi fost absolut convins de acest lucru)” (p. 181). în schimb, se opereazã cu abordãri care duc la depresiune economicã: “în timp ce depresiunea însãşi era principala caracteristicã a marii pãrţi a economiei mondiale în 1930, ea nemaifiind vãzutã de atunci, aceasta a pus la cale o revenire” (p. 181). Pe acest fond, cunoscutul columnist de la “New York Times” aduce în faţã cinci argumente cu privire la originea şi, prin implicaţie, la depãşirea crizei.
Primul argument invocã faptul cã autoritãţile nu iau suficient în seamã crizele care s-au petrecut în cursul anilor şi care anunţau, pânã la urmã, o crizã mai amplã. Mexicul anilor 80’, Argentina anilor nouãzeci, din nou Mexic în 1994, Japonia dupã 1991, Asia lui 1997, Argentina în 2002 au fost crize din care ar fi trebuit învãţat, cãci erau “avertismente (warnings)”, confirmate acum de împrejurarea cã se repetã schema. Când, în 9 august 2007, BNP Paribas, cea mai mare bancã din Franţa, a suspendat retragerile din trei dintre fondurile sale, deschizând astfel actuala crizã financiarã, s-a repetat, de fapt, ceea ce s-a petrecut în crizele menţionate (p. 166), dar împrejurarea doar a surprins.
Al doilea argument se construieşte pe observaţia cã economia se desfãşoarã în mediul instituţiilor, iar abordãrile economice se produc inevitabil în contexte politice. Abordãrile actuale nu pot fi separate de contextul “colapsului socialismului” (pe care Paul Krugman îl pune în seama emergenţei economiei capitaliste asiatice din China, combinatã cu intrarea Uniunii Sovietice în rãzboiul imposibil de câştigat din Afganistan şi ascendenţa militarã copleşitoare etalatã de Ronald Reagan, în anii optzeci).
“Pentru prima datã din 1917 încoace, trãim într-o lume în care drepturile proprietãţii şi pieţele libere sunt vãzute ca principii fundamentale, şi nu ca soluţii de bazã; aspectele neplãcute ale sistemului de piaţã – inegalitate, şomaj, injustiţie – sunt acceptate ca realitãţi ale vieţii. Precum în era victorianã, capitalismul este în siguranţã nu doar datoritã succeselor sale – care, aşa cum vom vedea imediat, au fost reale – ci şi datoritã faptului cã nimeni nu are o alternativã plauzibilã. Aceastã situaţie nu va dura o veşnicie. Cu siguranţã, mai devreme sau mai târziu, vor apãrea alte ideologii, alte visuri, dacã criza economicã va persista şi se va agrava” (p. 14). Abordãrile economice au nevoie, însã, de pe acum, de emanciparea, de cadrele de gândire moştenite, de o împrospãtare şi de noi iniţiative de conceptualizare.
Al treilea argument este acela cã dupã crizele care au avut loc în deceniile anterioare, şi au fost premonitorii, a devenit limpede cã “adevãrata controversã... priveşte politica. De ce guvernele nu au putut face mai mult pentru a limita pagubele?” (p. 100). întrebarea capãtã substanţã în plus având în vedere împrejurarea cã, alãturi de sistemul bancar, au apãrut instituţii care opereazã ca bãnci, fãrã a se intitula astfel şi a fi regularizate.
“Structura sistemului financiar s-a schimbat fundamental în perioada prosperitãţii economice, cu creşteri drastice ale cotei activelor, în afara sistemului bancar tradiţional. Acest sistem financiar nebancar a ajuns sã fie foarte mare, mai ales pe pieţele monetare şi de finanţare” (p. 161). Odatã, însã, cu expansiunea “sistemului bancar din umbrã (shadow banking system)”, pânã la nivelul la care acesta depãşeşte, ca volum, “sistemul bancar convenţional”, s-a creat o vulnerabilitate de genul celei care a fãcut posibilã marea depresiune din 1930. Situaţia a fost abordatã în ultimii ani (mai cu seamã de administraţia Bush) cu optici economice conduse de ideea “dereglementãrii (deregulatory)” sau chiar “antireglementãrii (antiregulatory)”. Dar aceastã situaţie a devenit mai complicatã ca urmare a “creşterii globalizãrii financiare, cu investitori, în fiecare ţarã, ce deţin depozite mari în alte ţãri” (p.177).
Al patrulea argument se referã la soluţia pentru ieşirea din crizã, pe care Paul Krugman o articuleazã din douã componente majore. Politicienii au de fãcut douã lucruri: “reluarea fluxului creditelor şi susţinerea cheltuielilor” (p.184). Primul lucru este de atins în condiţiile dificile ale “încrederii scãzute în instituţiile financiare şi în capitalul lor decimat”, încât o componentã indispensabilã a soluţiei este “mai mult capital”, iar pasul de fãcut este “recapitalizarea bãncilor”, prin “stimulus packages”, de genul celor lansate de administraţiile americane recente, în coordonare cu celelalte “ţãri avansate” şi cu “ţãri în curs de dezvoltare”.
Apoi, este nevoie de “stimulente fiscale” de genul celor recomandate de Keynes şi de “susţinerea şi folosirea cheltuielilor guvernamentale” (p.187). Este nevoie, în sfârşit, de “reforma sistemului, astfel încât sã nu mai aibã loc o crizã” (p.188) în chiar condiţiile globalizãrii. “Nu voi încerca sã expun detaliile noului sistem de reglementãri, dar principiul de bazã trebuie sã fie clar: orice lucru care este de salvat pe perioada unei crize financiare, datoritã faptului cã joacã un rol esenţial în mecanismul financiar, ar trebui sã fie reglementat atunci când nu este perioadã de crizã, pentru a nu fi expus la riscuri excesive” (p. 189-190).
Al cincilea argument se referã la importanţa ideilor (viziunii) în schimbãri, respectiv în gãsirea de soluţii. Paul Krugman îşi asumã constatarea lui Keynes – dupã care “mai devreme sau mai târziu, ideile, şi nu interesele particulare, sunt cele periculoase, în bine sau rãu” – şi formuleazã acest diagnostic: “unii spun cã problemele noastre economice sunt structurale, fãrã vreun tratament rapid la dispoziţie, dar eu cred cã singurele obstacole structurale importante ale prosperitãţii mondiale sunt acele doctrine învechite care aruncã oamenii încolo şi încoace” (p. 191). în chip evident, unul dintre cei mai mari economişti de astãzi solicitã cultivarea viziunii ca început al ieşirii din crizã.
Ce fel de crizã?
A fost suficient ca, pe o piaţã a construcţiilor, cei care au luat credite de la bãnci sã nu poatã întoarce împrumutul, pentru ca acele bãnci sã anunţe iminenta prãbuşire. Industria construcţiilor a fost terenul pe care criza actualã a izbucnit, dar s-a extins imediat. Spre satisfacţia multor oameni, bãncile au invitat în ultimii ani, cu fervoare, clienţii sã facã împrumuturi, în cea mai mare parte a cazurilor operând pe plan matematic. Economia realã îşi adãugase o componentã virtualã, de care s-a dovedit a fi dependentã; când aceasta n-a mai funcţionat, economia realã a început sã tremure.
Astãzi nu doar piaţa construcţiilor şi-a redus deja proporţiile, ci şi alte pieţe: desfacerea de produse a devenit dificilã, creditele se acordã cu zgârcenie, acţiunile firmelor la burse scad, iniţiativa economicã cunoaşte paralizia. Deocamdatã, în pofida mãsurilor adoptate (începând cu aprobarea, de cãtre Congresul SUA, a injecţiei de 700 miliarde de dolari în susţinerea bãncilor şi companiilor), astfel de tendinţe se pãstreazã. Nimeni nu poate prevedea sfârşitul crizei, chiar dacã se sperã cã acesta ar trebui sã intervinã în 1-2 ani. Nimeni nu a putut arãta calea sigurã pentru ieşirea din situaţie.
înainte de orice discuţie este de lãmurit în ce fel de crizã s-a intrat. Rãspunsul este cã, dacã prin “crizã” înţelegem situaţia în care un întreg (o economie, un organism, un sistem cognitiv, un sistem politic etc.) întâmpinã dificultãţi care-i pericliteazã funcţionarea, atunci trãim o “crizã financiarã”. Sistemul financiar întâmpinã astfel de dificultãţi.
“Criza financiarã” nu mai este doar “criza virtualitãţilor bazate pe matematicã şi informaticã”, cum se crede; criza este deja crizã a creditului, a lichiditãţilor etc. Reţinerea în a credita şi apoi ezitarea în a investi s-au rãspândit aproape pretutindeni. Reducerea cumpãrãturilor s-a produs simultan. Industrii întregi (mai spectaculos industria automobilelor) îşi diminueazã drastic vânzãrile, afectând imediat ocuparea forţei de muncã. Deja zeci de mii de angajaţi sunt pândiţi de primejdia concedierilor. Ne îndreptãm cu paşi repezi spre o “crizã economicã” – chiar dacã, în multe industrii, este o crizã pe fondul supraproducţiei. Neputând sã-şi mai valorifice suficient produsele pe piaţã, investitorii se retrag din iniţiative economice din alte ţãri, lãsând unele ţãri, mai ales pe cele dependente de investiţii directe externe (între care şi România), într-o situaţie deloc rozã. Ţãrile cu mai puţinã industrie indigenã par sã fie (cum a semnalat, deja în octombrie 2008, “The Economist”) cele mai expuse la severitatea crizei.
O crizã economicã are totdeauna implicaţii politice. Nu este încã suficient de clar dacã actuala crizã economicã se datoreazã insuficientei reglementãri a pieţei sau excesului de reglementãri. Social-democraţii îmbrãţişeazã prima alternativã, liberalii pe a doua. Ipoteza mea este cã o politicã, anume neoliberalismul, aşezat pe un fel de darwinism social, îşi dovedeşte acum limitele şi cã o nouã politicã bazatã pe piaţã, ca principal regulator economic, a devenit indispensabilã. Imaginarea şi conceptualizarea acestei politici au intrat la ordinea zilei (iar noua administraţie din SUA le-a şi asumat).
în orice caz, nu avem de-a face cu o “crizã a societãţii”, cãci bazele societãţii moderne târzii – proprietate privatã, economie de piaţã, pluralism politic, stat de drept, libertãţi şi drepturi fundamentale ale individului şi cetãţeanului – nu sunt puse în discuţie, nici atinse în vreun fel. în aceastã societate se observã însã semnele erodãrii comportamentului condus de maxima “exploateazã total clipa şi ocazia!”. “Societatea de consum” este din nou provocatã sã devinã “societate a înţelepciunii”. Spus simplu, pare sã fi intrat în crizã un “model de dezvoltare” nutrit doar de interese pecuniare, care se cere acum complementat de anumite valori (disponibilitate, devotament, veracitate, solidaritate etc.).
Iar dacã avem o “crizã a modelului de dezvoltare”, atunci se întrevede “criza ontologicã”. Ar trebui, poate, ca, de acum, “riscul” sã fie socotit parte a acţiunii, nu doar eventualitate neglijabilã din afara acesteia. “Vulnerabilitatea”, “hazardul”, “riscul” îşi cer recunoaşterea printre termenii cu care descriem lumea şi, mai ales, evoluţia acesteia.
Dacã ne concentrãm asupra ţãrii noastre, atunci trebuie observat cã la cursul evocat al crizelor, se adaugã, din nefericire, douã alte crize redutabile. Este vorba de o “crizã a competenţei administrative”, care se observã de mai mulţi ani şi este semnalatã, cu neutralitatea necesarã, de experţi internaţionali (vezi de pildã “The Economist”, 23 octombrie 2008). Priceperea administrativã este în suferinţã de mulţi ani în România, ceea ce îngreuneazã mereu rezolvãrile de probleme. Este vorba, în acelaşi timp, de o “crizã a formãrii profesionale”. Chiar pe fondul multiplicãrii diplomelor, pregãtirea profesionalã, în foarte multe profesii, scade alarmant. Alan Greenspan (The Age of Turbulence, 2007) anticipa declinul calificãrii profesionale în Europa. La noi acest declin a început de câţiva ani – din cauza stopãrii reformelor şi erorilor politicii educaţionale. Oricum, acest declin se simte mai devreme.
Strategie a Universitãţii Babeş-Bolyai pe perioada crizei economice (sintezã)
Criza financiarã a devenit, între timp, crizã economicã şi pare sã se dezvolte spre o crizã energeticã şi, apoi, spre o crizã a modului de dezvoltare, cu toate implicaţiile. Orice instituţie autonomã are, în aceste condiţii, rãspunderea de sine sporitã.
Obiectivele Universitãţii Babeş-Bolyai în 2009 şi anii care vin sunt:
1. sã continue cursa intrãrii în primele 500 de universitãţi ale lumii (UBB 500);
2. sã fie o universitate ce depãşeşte neajunsurile sistemului de învãţãmânt superior autohton;
3. sã asigure noilor generaţii oportunitãţi de studiu, formare profesionalã şi dezvoltare personalã comparabile cu universitãţile de referinţã;
4. sã prilejuiascã corpului academic o atmosferã de profesionalism, de exigenţã şi performanţã profesionalã şi de distincţie fãcutã cu acurateţe a valorilor;
5. sã asigure angajaţilor venituri competitive şi satisfacţia apartenenţei la o instituţie venerabilã, de renume şi inovativã.
Acţiunile majore ale Universitãţii Babeş-Bolyai în 2009 şi în anii care vin sunt:
1. asigurarea sustenabilitãţii – financiarã, ca personal, sub aspectul infrastructurii şi al tehnologiilor formative – fiecãrei catedre, extensiuni şi facultãţi;
2. pentru asigurarea propriei sustenabilitãţi financiare, fiecare catedrã, extensiune şi facultate întreprinde din timp noi acţiuni (atragerea de studenţi, învãţãmânt netradiţional, consultanţã specializatã, cercetare ştiinţificã, raţionalizarea propriilor cheltuieli etc.), încât cheltuielile proprii se încadreazã în veniturile efective realizate;
3. pentru asigurarea sustenabilitãţii sub aspectul personalului didactic, Universitatea Babeş-Bolyai duce pânã la capãt completarea catedrelor în vederea proporţiei de 20 studenţi la un post didactic şi ocuparea posturilor conform reperelor internaţionale de competitivitate;
4. asigurarea posturilor personalului împreunã cu sporirea randamentului şi a veniturilor competitive;
5. reordonarea condiţiilor de studiu (biblioteci, tutoriat, interdisciplinaritate, alegere de discipline de cãtre studenţi şi combinaţii disciplinare, încurajarea inovaţiei tehnologice);
6. delimitarea şi consolidarea şcolilor ştiinţifice actuale, transformarea, în continuare, a publicaţiilor proprii în publicaţii cotate internaţional;
7. premierea periodicã a autorilor de publicaţii cotate internaţional, a redactorilor-şefi ai revistelor Universitãţii Babeş-Bolyai, care au obţinut cotarea internaţionalã, a personalitãţilor care obţin premii şi distincţii internaţionale, precum şi a autorilor de brevete, a şefilor de catedrã şi decanilor facultãţilor respective. Universitatea Babeş-Bolyai preia cheltuielile de brevetare în relaţie cu autoritãţile naţionale în materie;
8. extinderea proiectelor pentru atragerea de resurse financiare de la Uniunea Europeanã;
9. atragerea de masteranzi şi de doctoranzi din diferite ţãri;
10. continuarea investiţiilor în infrastructurã şi tehnologii cu construcţiile Mathematicum XXI, Sportul XXI, Psihologia XXI, Geografia XXI, Teologia Ortodoxã, Teatru şi Televiziune, Studii Europene, Institutul de Tehnologie şi altele;
11. extinderea pregãtirii de personal (educaţia adulţilor, formare continuã, învãţãmânt la distanţã, formare lingvisticã, studii postdoctorale etc.);
12. reorientarea cercetãrii ştiinţifice, a consultanţei şi expertizei specializate spre interacţiunea cu firme publice, comunitare şi private;
13. o nouã cooperare cu firmele productive pentru a rezolva probleme de schimbare a produselor, de ameliorare a tehnologiilor şi de administrare raţionalã;
14. raţionalizarea cheltuielilor (consumabile, energie, curãţenie etc.);
15. promovarea de criterii moderne de evaluare şi apãrarea moralei proprii universitãţilor de performanţã.
Criza financiarã şi economicã: cauze, efecte şi soluţii
în perioada 26-28 martie 2009, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Facultatea de Studii Europene, Facultatea de Business au organizat conferinţa internaţionalã CRIZA FINANCIARã ŞI ECONOMICã: CAUZE, EFECTE ŞI SOLUŢII, prima evaluare asupra acestui fenomen din societatea româneascã.
Conferinţa este un eveniment ştiinţific de înaltã ţinutã, cu participarea specialiştilor din mediul academic al Universitãţii Babeş-Bolyai, din ţarã şi strãinãtate. Facultãţile implicate şi-au propus identificarea, dupã analiza prealabilã a cauzelor şi efectelor fenomenului, a unor serii de soluţii cu privire la gestionarea şi depãşirea crizei, astfel încât sã se ofere o expertizã calificatã, un output concret şi util.
Manifestarea ştiinţificã a fost deschisã de Rectorul Universitãţii Babeş-Bolyai, prof. univ. dr. Andrei Marga, de Decanii Facultãţilor de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, prof. univ. dr. Dumitru Matiş; de Studii Europene, prof. univ. dr. Ladislau Gyémánt; de Business, conf. univ. dr. Cristian Chifu, alãturi de subprefectul jud. Cluj, Vasile Cozma.
Evenimentul a fost onorat cu prezenţa unor importante personalitãţi în calitate de keynote speakers ai Conferinţei, ale cãror intervenţii au avut loc sub titlul «Criza mondialã între previzibil şi inevitabil».
Este vorba despre:
Prof. dr. Lajos Bokros, Doctor Honoris Cauza al UBB Cluj, Central European University, Budapesta
Prof. dr. Duncan McDougall, Plymouth State University
Acad. Gheorghe Zaman, preşedinte AGER (Asociaţia Generalã a Economiştilor din România)
Conf. Liviu Voinea, preşedinte GEA (Grupul de economie aplicatã, Bucureşti)
Conferinţa a continuat cu lucrãri de anvergurã ştiinţificã pe cele 4 secţiuni :
Secţiunea 1 – Economia mondialã şi criza financiarã
Moderator: Prof. univ. dr. Gheoghe Ciobanu, şeful Catedrei de Economie Politicã, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor
Secţiunea 2 - Bãncile şi criza financiarã
Moderator: Prof. univ. dr. Ioan Trenca, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor
Secţiunea 3 – UE şi SUA în contextul globalizãrii crizei
Moderator: Conf. dr. Mircea Maniu, Facultatea de Studii Europene
Secţiunea 4 – Turismul şi industria hotelierã în condiţiile crizei
Moderator: Prof. univ. dr. Cornelia Pop, Facultatea de Business
Considerãm binevenitã sublinierea unuia dintre principalele obiective ale acestei manifestãri ştiinţifice, şi anume formularea de analize şi soluţii cu privire la crizã.
Evenimentul este un semnal puternic pe care Universitatea Babeş-Bolyai îl dã, alãturi de documentele pe care deja le-a elaborat arãtându-şi disponibilitatea de a oferi evaluãri şi de a contribui cu expertizã la depãşirea unei perioade care intereseazã şi implicã întreaga societate româneascã şi nu numai.
