Editorial
Îmi cer iertare!
Publicitate -----------------------------------------------------------
Într-una din serile trecute, tânărul candidat PSD la Parlmentare, Mircea Jorj, pe care mi-ar plăcea să-l ajut să-şi atingă visul, m-a rugat să particip la lansarea lui în cartierul unde locuiesc şi eu.
Am participat cu bucurie,
chiar dacă întâlnirea electorală nu-mi mai produce bucuria de altădată şi nici
nu-mi mai aprinde automat speranţa. Am vorbit sincer în faţa unei mulţimi de
oameni îngrijoraţi de viitor, majoritatea oameni în vârstă, cărora frica de
viitor li se citea pe chip şi care nu mai au nici o posibilitate de acţiune. Şi
eu mă gândeam cu speranţă la victoria colegilor mei, dar nu am putut urla în
difuzoare: “Victorie!”, pentru că acest cuvânt poate suna agresiv în urechile
unor oameni care au muncit o viaţă şi acum stăteau stingheri şi aşteptau să
facă cineva pentru ei şi în afara alegerilor. Am spus că nu poţi fi niciodată
liber, dacă stai în genunchi şi aştepţi ca alţii să facă ceva în locul tău, că
nu trebuie să laşi pe polticieni singuri, doar acţiunea fiind antidotul
disperării, cum spune Joan Baez, atunci când se credea că lumea mai poate fi
convinsă cu versul şi chitara.
Le-am spus să-i sprijine pe
candidaţii lor după ce o să-i aleagă, altfel ei nu vor putea face mare lucru
pentru ei. Am deplâns faptul că atunci când se fac redistribuirile de bani,
electorali sau nu, iar un judeţ minuscul din Bărăgan primeşte cât zece judeţe
din Transilvania, cineva ar trebui să spună NU. Am mai spus că nu stânga
generică va schimba România, ci oamenii serioşi şi competenţi dintr-o stângă
responsabilă, iar în acest timp istoric stânga trebuie să fie capabilă să
scoată ţara din marasm. Am zis şi că ardelenii
pe care-i propunem electoratului sunt oameni serioşi, care nu vor face
niciodată parte dintre hoţii şi nici dintre trădătorii comunităţii noastre.
I-am rugat pe candidaţii
noştri să nu accepte trocul care se face cu ideea naţională, iar electorilor să
se uite atent ce se află în spate, după ce răzuieşti vopseaua electorală,
oraşul nostru fiind o victimă inocentă a credinţei în vorbe şi cântece
patriotice, credinţa sinceră a oamenilor pregătind calea pentru haosul orange
de astăzi. Cred că am mai spus că nu am părăsit lupta, doar că nu voi mai
activa politic atât timp cât conducerea noastră centrală nu se va schimba sau nu-şi
va schimba atitudinea faţă de Transilvania.
M-au îmbrăţişat mulţi dintre
simpatizanţii noştri şi alţi cetăţeni veniţi acolo din curiozitate. Mi-au spus
că sunt de acord că trebuie să spunem lucrurilor pe nume, că trebuie să nu părăsim cauza luptei pentru
schimbarea năravurilor politice. Dar, la sfârşitul discursului meu, destul de
scurt, pe după coloane, un brav fruntaş pesedist meşterea un sms pentru
Hrebenciuc, în care îi explica faptul că îl atacasem dur în discursul meu (deşi
nu vorbisem despre el). Mi-am amintit ce mi-a spus Viorel Hrebenciuc odată
despre clientelism: este o nevoie pentru foarte mulţi, el vine mai mult ca o
cerere de jos în sus, degeaba îi tot critici tu doar pe cei de la vârf.
Avea dreptate Viorel
Hrebenciuc, cea mai mare parte din vină pentru reţelele de clientelism o au cei
de jos, ei sunt apărătorii acerbi ai centralismului. Şi eu am ajuns să înţeleg
că ei au nevoie vitală de banii distribuiţi direct, de influenţa la şefii de-acolo,
este singura lor legitimare în propria comunitate. Sunt omul lui X, este o
importantă legitimare, o carte de vizită pe care o au oamenii slabi din
politică. Recunosc că greşeam, când îi acuzam cu prea mare insistenţă pe
colegii de la centru de autoritarism sau centralism, boala vine de jos şi nu
poate fi eradicată doar prin documente de partid reformiste.
Când am auzit că a mai
obiectat unul asupra oportunităţii de a fi vorbit eu la acea adunare sau a
participării lui Ioan Rus la o emisiune de sprijinire a unui candidat, am
simţit nevoia să-mi cer iertare, m-am convins definitiv că perioadele de criză
aduc cu pluta apologeţi ai servilismului. Când ceaunul e pe foc, iar ciolanul
trimite o mireasmă de putere, cei care se adună pe lângă foc caută să nu supere
pe nimeni de la Stambul. Şi când apar asemenea atitudini, stânga are nevoie de
ajutor, iar visul de recâştigare a demnităţii stângii merită ajutorul
celorlalţi cetăţeni. în anumite momente, partidele nu pot singure să se
reformeze, au nevoie de sprijinul celor mulţi.
Mi-am adus aminte că împreună
cu Ioan Rus ne-am întâlnit într-o seară a lui decembrie 2004, la un pahar de
vin şi un cozonac cu vreo 80-100 de bătrâni pesedişti care ne-au implorat să
facem ceva la următorul Congres, pentru că le este ruşine. Imaginea aceea din
decembrie, acei bătrâni înţelepţi, cum
i-am numit eu într-un
interviu, m-a presat continuu de atunci încolo. Poate am idealizat eu, dar, am
înţeles (sau căutam un motiv să cred asta?) că acesta este spiritul stângii
ardelene.
Am plecat cu prietenul meu pe
jos, cu capetele plecate şi fiecare a hotărât că nu putem să mai acceptăm
laşitatea generală. Seri la rând, după aceea, am căutat împreună argumentele
unei reforme pe care toţi o asteptau,
dar nimeni nu vroia să arunce piatra. Am găsit oameni din toată ţara care în martie 2005 au făcut un lucru care era ireal
pentru democraţia noastră. Ce s-a întâmplat pe urmă este o poveste prea lungă
pentru a o discuta aici şi prea românească pentru a avea caracter de noutate.
îmi cer iertare bătrânilor
care în acea seară de decembrie, din 2004, aproape de Crăciun, ne-au îndreptat
pe drumul răscoalei, dacă am înţeles greşit. Nu ştiu cât din lumina acelei
nopţi va mai putea rămâne mult în memoria mea de lungă durată, dar ştiu că
pentru energia unui asemenea vis, clujenii ar merita să voteze nişte candidaţi
de stânga. îmi cer iertare tânărului candidat dacă i-am stricat startul de
tânără speranţă pe care centrul se poate baza, dar eu sunt sigur că într-o zi
va descoperi privirea obosită a seniorilor noştri înţelepţi şi va înţelege că
esenţa politicii este lupta în numele unor valori. Eu pentru această speranţă o
să merg să-l votez.
Ziua de Cluj